Regizat de Trey Edward Shults, „It Comes at Night” este plasat pe fundalul unei lumi post-apocaliptice devastate de o amenințare fără nume. Narațiunea se concentrează în jurul unei familii izolate într-o casă pustie din pădure. Existența lor aparent sigură este perturbată atunci când o altă familie disperată, care caută refugiu, intră în viața lor. Tensiunile cresc pe măsură ce cele două familii navighează pe linia fină dintre autoconservare și supraviețuirea comunală.
Horrorea cu ardere lentă a lui Shults creează cu măiestrie o atmosferă de suspans necruțător, utilizând elemente vizuale minimaliste, dar bântuitoare și un scor prevestitor. Forța filmului constă în ambiguitatea sa, lăsându-ne să ne confruntăm cu incertitudinea amenințării externe și a anxietăților interne care afectează personajele. Pe măsură ce încrederea se dezlănțuie și frica stăpânește, „It Comes at Night” devine o explorare îngrozitoare a paranoiei, a fricii existențiale și a întunericului care se află în interior. Puține filme exploatează suspans și trucuri sugestive precum „It Comes at Night” pentru a crea o experiență artistică de groază psihologică.
Cu regizorii Severin Fiala și Veronika Franz la cârmă, „The Lodge” ne prezintă pe Grace, care, alături de copiii logodnicului ei, se trezește izolată într-o cabană de o furtună de zăpadă. Pe măsură ce rudele străine încep să se încălzească unii cu alții, trecutul sinistru al lui Grace, care implică un cult religios, revine să-i bântuie.
La fel ca „It Comes at Night”, filmul manipulează cu îndemânare mediul înconjurător, utilizând cabana pustiită și condițiile dure de supraviețuire pentru a amplifica tensiunea psihologică asupra personajelor. Ambele filme transcend convențiile tipice de groază, aprofundând în traume și paranoia, propulsându-ne într-un labirint psihologic,
Cu Brad Anderson în scaunul de regizor, „Sesiunea 9” ne cufundă în adâncurile tulburătoare ale unei instituții psihice abandonate. Echipa de reducere a azbestului, condusă de Gordon Fleming, își asumă sarcina de rău augur de a curăța unitatea psihiatrică în descompunere. Atmosfera opresivă și istoria ciudată a instituției încep să afecteze stările mentale ale echipajului. Sunt descoperite o serie de sesiuni psihiatrice înfiorătoare pe casete audio, dezvăluind povestea îngrozitoare a unei paciente pe nume Mary Hobbes.
Pe măsură ce Gordon devine din ce în ce mai obsedat de înregistrări, granița dintre realitate și halucinații se estompează. Trecutul întunecat al azilului se îmbină cu demonii proprii ai echipajului, ducând la o coborâre captivantă în groază psihologică care amintește de „It Comes at Night.” Ambele filme creează o atmosferă de groază, utilizând decorul tulburător ca personaj în sine, amplificând palpabilul psihologic. tensiune.
„The Night House”, regizat de David Bruckner, îmbină granițele dintre realitate și neclaritatea supranaturală într-o narațiune înfricoșătoare. Beth se luptă cu moartea subită și misterioasă a soțului ei, Owen. Rămasă singură în casa lor de pe malul lacului, ea descoperă secrete neliniştitoare în casă, conducând-o într-o călătorie bântuitoare în trecutul enigmatic al soţului ei.
Pe măsură ce Beth se adâncește în ocult și se confruntă cu prezența spectrală în casă, filmul ia întorsături neașteptate, provocând percepțiile noastre. Folosind arhitectura casei din lac pentru a amplifica tensiunea psihologică, „The Night House” se potrivește cu filmul lui Shults în crearea groazei psihologice atmosferice, oferind o experiență înfiorătoare.
Condus de Jennifer Kent, „The Babadook” se concentrează în jurul Ameliei, o văduvă îndurerată și mamă singură, și a fiului ei Samuel, a cărui teamă de un anumit monstru devine din ce în ce mai răspândită. Pe măsură ce o carte pop-up misterioasă intitulată „The Babadook” apare în casa lor, granița dintre realitate și teroarea supranaturală se estompează.
Cartea ilustrată prezintă ilustrații morbide care încep să devină realitate, cauzate aparent de o creatură terifiantă care se întinde din umbră. Personajul titular, Babadook, devine o întruchipare metaforică a durerii nerezolvate a Ameliei și a terorii abjecte a lui Samuel. „It Comes at Night” și „The Babadook” prezintă o marcă de groază psihologică care transcende tacticile convenționale de sperietură. În timp ce acesta din urmă subliniază, de asemenea, dezintegrarea psihologică a personajelor sale, prezintă o prezență de coșmar care îi lipsește foarte mult primului.
Un regizor Robert Eggers, „The Lighthouse” este un film de groază psihologic suprarealist și atmosferic care ne cufundă în lumea izolată a doi paznici ai farului, Ephraim Winslow (Robert Pattinson) și Thomas Wake (Willem Dafoe), care au sarcina de a menține titularul. far. Pe măsură ce zilele trec, izolarea și condițiile dure le afectează sănătatea mintală. Relația dintre Winslow și Wake trece de la camaraderie la luptă pentru putere, reflectând marea tumultoasă de afară.
În mijlocul rutinei sarcinilor de întreținere și a crizelor de băutură abundentă, farul însuși devine o prezență enigmatică și prevestitoare, aparent deținând secrete care scapă de înțelegere. Dacă ți-a plăcut groaza cu ardere lentă și suspansul psihologic din „It Comes at Night”, „The Lighthouse” oferă un masterclass în acest gen. Premisa sa simplă se transformă treptat într-o explorare captivantă și izbitoare vizual a minții umane în chinurile izolării și nebuniei.
Regizat de David Robert Mitchell, „It Follows” este un film horror remarcabil care îmbină tensiunea psihologică cu o premisă unică și neliniştitoare. Narațiunea se învârte în jurul lui Jay, o tânără a cărei întâlnire sexuală aparent nevinovată ia o întorsătură de coșmar. Ea descoperă că o entitate răuvoitoare o urmărește acum necruțător, vizibilă doar pentru cei care au fost afectați prin contact sexual. Entitatea este capabilă să ia diferite forme umane, adăugând la incertitudinea tulburătoare a urmăririi sale metodice.
Cei care au fost emoționați de paranoia și se tem de posibilitatea unei prezențe mortale în „It Comes at Night”, se vor trezi încântați de groaza tulburătoare din „It Follows”, a cărui prezență foarte mortală vine în orice moment.
Regizorul Jeff Nichols ne face semn să explorăm linia subțire dintre paranoia și nebunie în „Take Shelter”. Curtis LaForche (Michael Shannon) este un soț și un tată afectați de coșmaruri apocaliptice ale unei furtuni care îl îngrozește până la miez. Pe măsură ce viziunile se intensifică, manifestându-se în plină zi, el devine obsedat de construirea unui adăpost de furtună în așteptarea unui dezastru iminent.
Filmul țese complex o narațiune care estompează granițele dintre realitate și amăgire. Performanța puternică a lui Michael Shannon surprinde lupta internă a lui Curtis, înfățișând un bărbat rupt între a-și proteja familia și teama de a ceda bolilor mintale moștenite. La fel ca „It Comes at Night”, „Take Shelter” se bazează pe o atmosferă creată metodic pentru a oferi un thriller psihologic tensionat. Ei găsesc un alt punct de vedere comun într-o amenințare incertă chiar la marginea percepției personajelor, impunându-le un impact mental teribil.
Condus de Na Hong-jin, „The Wailing” se învârte în jurul unui mic sat cuprins de o serie de crime înfiorătoare și de o boală misterioasă care își duce victimele într-o nebunie violentă. Jong-goo, un ofițer de poliție prost, se trezește încurcat în evenimentele supranaturale care afectează comunitatea. Un străin misterios din Japonia este suspectat că are legătură cu aceste calamități, circulând zvonuri că el practică ritualuri șamanice.
Pe măsură ce groaza se intensifică, propria fiică a lui Jong-goo cade victimă a bolii inexplicabile. Disperarea îl cuprinde, determinându-l să caute ajutorul unui șaman, dar liniile dintre aliat și antagonist devin din ce în ce mai neclare. „The Wailing” creează un sentiment de moarte iminentă, similar cu „It Comes at Night”. Bolile văzute în filme au o oarecare asemănare, împreună cu subploturile lor de mister și paranoia. Tensiunea atmosferică și imaginile viscerale ale filmului ajung să contribuie la o experiență cinematografică care este atât înfricoșătoare, cât și captivantă.