O gură de aer se bazează pe o poveste adevărată?

Regizat și produs de Amy Koppelman, filmul indie „A Mouthful of Air” este un tratat oportun pe tema depresiei postpartum. Narațiunea se învârte în jurul tinerei mame Julie, care aparent are totul în viață – un loc de muncă, o familie perfectă și un viitor de așteptat. Cu toate acestea, ea merge pe o spirală descendentă, generând un sentiment de rușine în ea.

La un an după ce a născut un copil, depresia postpartum a lui Julie atinge un punct de fierbere. Amanda Seyfried și Finn Wittrock acționează în rolurile centrale pentru a da viață dramei dificile și oportune. S-ar putea să fii emoționat până la lacrimi de poveste, dar te-ai întrebat dacă povestea este legată de realitate? Dacă da, să eliminăm aceste îndoieli.

O gură de aer se bazează pe o poveste adevărată?

Nu, „A Mouthful of Air” nu se bazează pe o poveste adevărată. Oricât de ferventă din punct de vedere emoțional și descurajantă din punct de vedere tematic poate fi povestea, este pur fictivă. Amy Koppelman și-a regizat proiectul de vis și este unul pe care și l-a imaginat acum 18 ani. Narațiunea filmului este construită pe romanul titular al lui Amy Koppelman, pe care ea l-a conceput conform specificațiilor. Autoarea și-a amintit că nu și-a propus să scrie acest roman. Povestea, parcă, s-a scris singură.

Koppelman și-a amintit în mod special reacția ei în timp ce a redactat penultima scenă. Nu a putut să-și înțeleagă o clipă intensitatea scrisului ei. Ea a început cu un cuvânt cheie, o temă de bază – care a devenit nucleul poveștii ei. Rușinea, tema centrală, este o prezență globală în roman. De asemenea, este unul care ghidează filmul. Uneori, nu ne putem privi în oglindă, iar călătoria de a face față acestei rușini este ceva rar înfățișat în cultura dominantă.

Și chiar dacă depresia ocupă un loc în aventurile indie marginale, compartimentul special al depresiei postpartum este ceva despre care se vorbește mult mai puțin. Multe mame se luptă cu depresia postpartum și gândurile suicidare după naștere. Dar, deoarece sinuciderea este încă un tabu în secolul al XXI-lea, mass-media de masă rămâne în mare parte apatică față de aceste povești disjunctive și debilitante.

Koppelman a recunoscut că nu a cunoscut forma sau progresul poveștii până când și-a pus mâinile pe tastatură. Cu toate acestea, regizoarea și-a amintit în mod viu ziua în care a început să-și încerce gândurile. Era 5 aprilie 1994 – ziua în care Kurt Cobain, prințul supărat al scenei grunge rock din anii 90, și-a luat viața. Moartea sa a afectat o întreagă generație, care ulterior a fost revăzută în mai multe filme rockumentare, inclusiv în „Kurt Cobain: About A Son” de A. J. Schnack și în „Kurt Cobain: Montage of Heck” de Brett Morgen. Fenomenul Koppelman.

După moartea tragică a lui Cobain, Koppelman a fost pusă să reflecteze asupra sănătății ei mintale. Conștientizarea este cheia într-o astfel de auto-reflecție, iar scurta ei întâlnire cu moartea a făcut-o să numească un terapeut. Cu toate acestea, în film, ea trebuie să se confrunte singură cu demonii. Koppelman și-a condus energia întunecată spre producție creativă, iar povestea sumbră a prins treptat formă.

Deși povestea nu este deloc autobiografică, regizoarea a mărturisit că esența rușinii, a dezgustului de sine și a depresiei au fost reflectări conștiente ale ei. Regizorul, o mamă fericită pe atunci, a recunoscut o separare între realitate și ficțiune. În timp ce actul de a scrie a fost terapeutic, Koppelman s-a simțit, de asemenea, recunoscător pentru viața ei și pentru copiii ei în același timp. Regizorul-scriitor a folosit o fază caracteristic ciudată pentru a descrie procesul – lovitura emoțională.

Protagonista, Julie Davis, provine dintr-un mediu destul de privilegiat, iar alegerea stratului ei social, potrivit lui Koppelman, a fost destul de deliberată. Regizorul a îndepărtat orice alt obstacol care ar putea distra cititorul sau publicul spre găsirea unui sens în spatele comportamentului neregulat al lui Julie. Ideea a fost de a arăta că depresia postpartum este o afecțiune care necesită îngrijire specializată. Prin urmare, filmul devine în sfârșit real prin claritatea viziunii autoarei și prin înțelegerea ei sporită a ceea ce înseamnă a fi un sine feminin și o mamă.